Mitologie Taiseeană

Ianii de pe Taise au mituri și legende foarte vechi, de dinainte de Arhio, marele impact ce a împărțit lumea în trei. Unele dintre ele diferă ca și conținut în funcție de zonă, dar textele despre începutul începutului sunt, în mod uimitor, aproape identice.

Trezirea la conştiinţă

                Înainte era doar haos. Mişcare continuă de materie ce năştea ciocniri, explozii, zgomot şi lumină, infinite în intensitate. Fără punct de pornire şi punct de oprire, fără cauză, fără scop, fără efect. Doar haos.

O repetiţie. Atât a fost de ajuns. Hazard… două ciocniri de materii identice, cu două explozii identice, cu două zgomote identice… pentru a se naşte Prima Clipă şi, de atunci, Timpul.

Un început. O… pauză? O ruptură în Haos. În van s-au mai născut ciocniri, explozii şi zgomot… odată apărut, Hazard nu a mai putut fi înlăturat… sau trecut cu vederea. Timpul nu mai putea fi oprit. Și nici Haos.

Încă avea Lumina!

                – Hei! Stai puţin!

                – Eu nu STAU! Niciodată!

… şi a simţit cum rana se adânceşte… cum altele noi apar. Niciodată… Un astfel de cuvânt nu ar fi avut sens Înainte. Cuvintele nu aveau sens Înainte. EL ÎNSUŞI nu avea sens Înainte… dulcea adâncire în inconştienţă… cât ii simţea lipsa…

- Dar nici nu pleci ce-i drept. Eşti peste tot, Haos. Te simt!

Explozii după explozii erau menite să-l facă să dispară, dar Hazardul trecea peste toate… cu Timpul! Şi unde minunea Hazardului nu se manifesta încă, erau şi mai puternice exploziile… ca nişte urlete de durere ale Haosului, pentru că rănile deveneau tot mai întinse şi mai adânci.

                – Ce eşti?

                – Eu sunt Totul!

                – Nu eşti eu… deci nu eşti totul.

                – Înainte eram!

                – Înainte de ce?

                – Înainte de voi.

                – Ce suntem noi?

                – Primul  repaos, prima clipă… prima mea rană. Hazard.

                – Mă urăşti, Haos?

                – Eşti o întâmplare. Nu te urăsc. Dar îmi este dor de Înainte… o să încerc întotdeauna să mă întorc.

Hazard continua să apară. Oriunde. Peste tot. Unde s-ar fi aşteptat mai puţin. Dar oriunde apărea un tipar, Haos răsuna şi mai puternic decât înainte.

                – Haos, m-am săturat să strici mereu tot ce aranjez eu! La început am luat-o ca pe o provocare. Dar a devenit plictisitor. Vreau ca de aici şi până aici să nu te mai bagi.

                – De aici şi până aici? Ce înseamnă AICI?

                – Spaţiul în care mă simţi acum.

                – Spaţiu? Haosul e infinit, Hazard! Niciodată pe loc, mereu în schimbare! Aşa ceva nu există!

                – Hmm… nu m-am gândit la asta. Păi, cred că de acum există… Pentru că eu o să lucrez AICI. Nu cred că cer prea mult… doar o mică parte din infinitatea ta.

Şi astfel a apărut Spaţiul. Dar Hazardul nu e ceva care să se întâmple într-un singur loc hotărât.

                – Nimic nu rămâne cum îl fac…

                – Ha, ha! Totul e făcut din Haos! Şi Haosul e în toate!

                – Timpul şi Spaţiul fac să pară mai puţin haotice… o să am răbdare… poate mai apare ceva.

Şi Hazardul a aşteptat… lucrând, experimentând mai ales; haotic, cum de altfel îi stătea în fire, dar până la urmă a reuşit să păstreze un tipar. Şi să ţină în loc o bucată de materie. De câte ori o lăsa liberă însă, se descompunea în ciocniri violente.

Haosul e în toate! răsuna tot timpul, în jurul sau în Esența lui, nu era sigur.

Nașterea Stihiilor

În timp ce Hazard se gândea ce să facă cu ultima lui creaţie, o învârtea. Dintr-o dată, o senzaţie străină l-a învăluit… căldura. S-a oprit din ce făcea şi şi-a dat seama cât de rece era totul în jurul lui.

Simţind cum Esența căldurii se îndepărtează, a dat drumul bucăţii de materie, care devenise o sferă,  si a mers după Ea.

                – De ce mă urmăreşti?

Ce voce diferită de a lui Haos şi chiar şi de a lui! Era prima dată când auzea… un zâmbet.

                – Nu mi-am dat seama ce frig era până să te simt pe tine… Rămâi lângă mine!

                – Mai rămân dacă îmi mai faci o sferă… e interesantă. Dar una mai mare!

Spre suprinderea lui, a simţit cum sfera rămăsese întreagă în urma lor şi o întrebă:

TU ai făcut asta?

                – Eu abia v-am întâlnit … şi pe tine şi sfera… şi Lumina. Şi zgomotul…ce sunt toate astea?

                – Haos. Vrea să se intoarcă Înainte…

                – Înainte?

                – Înainte de mine.

                – Ce eşti tu?

                – Hazard… Odată cu mine au apărut Timpul şi Spaţiul… Dar nu stiu ce să fac cu ele… nu ştiu cum. Şi Haos strică tot ce încerc să fac. Vrea să se întoarcă Înainte…

                – Eu sunt Natura, zise ea chicotind. Sfera nu s-a stricat.

                – Trebuie să fie datorită ţie… Îţi fac una mai mare dacă mă ajuţi să ţin materia la un loc.

S-au apucat să strângă materie. Mai multă decat înainte. Ce au putut apuca în spaţiul din jurul lor. Numai că nu au reuşit din prima încercare. Câteodată materia pur şi simplu nu voia să stea, alteori Haosul strica tot ce munceau, iar uneori pur şi simplu nu le plăcea cum se simte materia strânsă la un loc. Aşa că se tot mutau dintr-un loc într-altul.

Dar nu e sferă… cum ai facut-o aşa bine pe asta mică?

                – Păi… mă gândeam ce să fac cu ea şi… o învârteam. Şi apoi ai apărut tu! Uite aşa.

                Şi a început să învartă sfera mai mare. Dar fiind mai mare, era şi mai greu să o mişte şi îi îngheţau mâinile pe ea. Atunci Natura a suflat căldură peste sferă şi Hazard a putut-o învârti mai repede, încât atunci când a luat mâinile de pe ea, a văzut că rămâne la un loc şi se învârte în continuare singură, învăluită de o strălucire plăcută. Şi că sfera mică, pe care o purtaseră după ei tot timpul, e atrasă de sfera mare şi se invârte în jurul ei, iar în dreptul ei, pe sfera mare apare o… pată?

Abia atunci şi-au dat seama… că descoperiseră un nou simţ care le bucura Esenţa… că văd! Un repaos şi mai placut decât cel apărut o dată cu Hazardul… odihna simţurilor. Pe unde trecuseră, lăsaseră în urmă materie mai mult sau mai puţin adunată care nu se mai ciocnea tot timpul şi exploziile erau mai rare şi prin vidul creat de adunarea materiei nu mai pătrundea aşa uşor zgomotul Haosului şi în jurul lor nu mai era Lumina Infinită! Creaseră Umbra! Care nu peste mult timp, în locurile unde Lumina aproape că nu mai ajungea, s-a transformat în Întuneric.

Spaţiul mărginit de Haos, în care ei creaseră întunericul, l-au numit Univers, iar sferele au fost numite Anio, prima, şi Taise, sfera cea mare.

Să facem mai multe, Hazard!

                – Dar căldura ta le ţine împreună… dacă plecăm de lângă ele poate se sparg!

Atunci hai să facem una şi mai mare şi mai caldă! Să le ţină lângă ea şi să le dea caldură amândurora!

                Şi au făcut o planetă şi mai mare. Şi cum această planetă trebuia să aibă destulă căldură cât să ajungă până la cele mai mici, Natura a suflat peste ea până când a simţit că ea însăsi arde de la căldura împrăştiată. Atunci a fugit pe Taise să se răcorească şi să se odihnească. Şi de durere, a plâns, şi lacrimile ei au curs pe sferă mai întâi în râuri, care s-au adunat în lacuri, apoi în mări şi oceane.

Când durerea s-a mai potolit, s-au ridicat amândoi deasupra Taiseei şi Natura se minuna de frumuseţea lumii create de ei doi, iar Hazard se minuna de frumuseţea Naturei. Atunci şi-a promis că oriunde va fi ea, va fi şi el, şi sigur nu se vor plictisi, pentru că ei îi plăcea să facă mereu ceva nou. Dar în timp ce el gândea aşa, Natura glăsuia altfel.

Nu vreau să mai plec niciodată. E atât de frumos ce am făcut noi AICI! Îmi e teamă să nu le ajungă Haosul.

                Îngrozit de ambele posibilităţi, Hazard a venit cu o propunere.

NOI suntem creatorii pământului, umbrei şi aerului din Univers. Am muncit destul aici. De ce să nu lăsăm creaţiile noastre să aibă grijă de această lume în timp ce noi străbatem colţurile Universului în căutare de noi minuni şi noi experimente? Ne vom întoarce din când în când să fim siguri că totul e în ordine, bineînţeles.

                Şi în timp ce zicea acestea, pământul a căpătat formă trupească din partea luminată a lui Anio, umbra din partea întunecată a acesteia, iar aerul din vânturile de pe Taise.

Radiind de fericire în faţa unei alternative la care nu se gândise nici o clipă, Natura şi-a numit copiii: Glia, Sub şi Zboru.

Taise are ape nemărginite și o bucată de uscat destul de întinsă, iar Esența este în toate cele ce există sau se vor naște din ele. V-o lăsăm în grijă cât lipsim.

                Dar nici nu a apucat să dea glas gândurilor ei, că din depărtare… mare depărtare, un strigăt de groază, îngrozitor, s-a auzit până la ei:

Totul e făcut din Haos! Şi Haosul e în toate!

- Uitaţi-vă în jur, Mamă si Tată! Aici, în Univers, VOI sunteţi în toate! Şi în numele vostru vom continua să existăm şi vă vom duce creaţia mai departe! Strigă Zboru plin de entuziasm.

                – Ce a ieşit din Haos, se întoarce în Haos!

                – Nu-l luați în seamă! El e unul. Şi atâta vreme cât voi lucrați la extinderea Universului, nu va putea ajunge aici, se auzi vocea lui Sub, şoptită, dar parcă mai tare decât cea a Haosului… de parcă le şoptea direct în gânduri.

                – Credeţi că puterea stă în număr? Ha, ha, ha! Dar vă rog! CREATI! O să am răbdare, o să aştept… o să aştept! Dar o să vă amintiţi vorbele mele! Chiar când o să credeţi că toate vor fi uitat de existenţa mea, toate îmi vor simţi dorul şi se vor întoarce spre mine! CREAŢI! Şi veţi fi zdrobiţi de propriile voastre creaţii, în cea mai frumoasă explozie de când Timpul! Şi Totul va fi din nou Haos! Eu voi fi din nou Totul! …HAOS!

                – Îmi este teamă încă, se auzi glasul frumos al Naturei.

Vom avea grijă de Esența acestui loc la fel ca de cea din noi și eu însămi voi continua ceea ce tu ai început! zise Glia cu o voce cutremurătoare.

Oricum, noi nu vom fi niciodată cu totul în altă parte. Universul este în noi la fel cum noi suntem în Univers, încercă Hazard să o liniștească. Am vrut să opresc Timpul în speranța că nu va mai trebui să continuăm lărgirea Universului chiar acum, dar parcă nici nu m-a simțit… când trece pe lângă planete fuge ca și cum încetinirea i-ar amenința existența însăși. Într-un fel, asta înseamnă că este de partea noastră. Așadar, să mergem liniștiți.

Apă și Foc

 În timpul în care Natura și Hazard se pregăteau să plece, apele de pe Taise au fost liniștite, parcă așteptând ceva. Apoi, dintr-o dată, s-au pornit valuri uriașe.

Care este numele meu, Mamăăă? se auzi curgând un plânset și râurile de pe pământ se umflară.

Simțindu-se amenințată, Glia căscă pământul să înghită apa. Pe mări și oceane Zboru încerca din răsputeri să o ajute înfrânând valurile. Eforturile lor păreau însă zadarnice, apa era mult prea puternică.

De ce nu o putem potoli? Cum se poate să fie atât de puternică? întrebă Glia supărată. Pământul este mai mult și mai dur… nu ar trebui să fie așa greu.

Nici măcar împreună nu putem face mare lucru împotriva ei. O să suflu și mai tare, șuieră Zboru.

Și din această luptă căpătară esență mâlul și gheața, care aveau să se numească Ikal și Xin.

Cred că îmi dau seama de ce e așa puternică, șopti Sub. Spre deosebire de noi, ea este născută direct din Mama, are Esența ei pură. Caz în care poate fi învinsă numai de…

Nici nu apucă să termine de vorbit că văzu cum din apă încep a se ridica vapori. Apa se potoli pentru câteva secunde, ca șocată.

Ce-i asta? Ce-mi faceți?

Ei nu îți fac nimic. Dar i-am văzut chinuindu-se și mi-am zis că e de datoria mea să încerc a te opri. Sunt frații mei până la urmă și Mama ne-a lăsat în grijă micile sfere.

Ha, ha! Frați zici? Mamă? Și mă rog, tu cum te numești?

Mama nu mi-a dat un nume, dar cred că voi avea nenumărate. Numele nu contează, ci menirea. Mie în primul rând mi-au fost lăsate în grijă Primele Planete, înainte ca oricare dintre voi să se nască. Le voi proteja până ce mi se va scurge și ultimul fir de Esență. Acum potolește-te pentru că înainte să distrugi totul te voi distruge eu pe tine!

Și cu acest gând, sfera de foc îndreptă un val arzător înspre Taise, care aproape secă toate apele de pe uscat. Vapori de apă urcară însă în aer și astfel apărură încă două surori, ploaia și zăpada, Luv și Zi.

                – Îmi simt pântecele cum tresare, fiind prea plin, spuse Glia, vocea ei sunând ca o prăvălire de pietricele, obosită parcă. Acest corp material are limitele lui, iar furia apei l-a inundat cu Esența ei. În curând amestecul energiilor noastre va da rod… nenumărate ființe își vor începe existența… Iar Taise este încă prea rece pentru ele. Pe tine, care ai puterea să încălzești, dar și să arzi, te numesc Tannar în numele mamei noastre. Îmi e teamă că valuri prea puternice de căldură vor duce la pieire vietățile ce sunt pe cale să răsară. Căldura trebuie să vină din interiorul meu pentru ca eu să o pot stăvili după cum au ele nevoie. Îți cer deci, să-mi încălzești adâncurile destul cât să nu se mai răcească niciodată.

                – Fie. Accept numele tău și te voi ajuta.

În acel moment pământul se crăpă în nenumărate locuri pentru ca focul să îl pătrundă și când miezul a început să i se topească Glia a urlat de durere și Taise s-a cutremurat timp îndelungat.

Frați fiind, toate celelalte Stihii simțeau mai mult sau mai puțin durerea Gliei: Zboru alerga nebun de durere, ridicând țărână și apă, Sub s-a strecurat cât mai adânc încercând să mângâie inima surorii sale. Nici măcar apa nu a putut sta liniștită, fiind pe de o parte furioasă că simte și ea așa o durere îngrozitoare și măcinând pământul, pentru ca apoi, din când în când, să își dea seama că Glia suferea cel mai mult și să meargă alături de Sub să o aline. Tannar, deși împărtășea și el o parte din durerea lor, s-a controlat cât a putut de teamă să nu facă și mai mult rău dacă se lasă afectat.

Spre surprinderea tuturor, nici Sub și nici Zboru nu reușeau să calmeze durerea la fel de bine ca apa, motiv pentru care aceasta din urmă i-a devenit dragă Gliei. Deși în continuare avea clipe în care îi trata pe toți cu dușmănie, Glia și-a dorit să o aibă mereu lângă ea. Râurile îi făceau cicatrici lungi și adânci, valurile oceanului o măcinau și ploaia o inunda, dar Glia simțea că fără apă nu mai poate face nimic așa că i-a dat numele de Qali, ”fără de care nu mai pot fi”.

A durat multă vreme suferința lor, stingându-se treptat, dar niciodată definitiv. Durerea Gliei va rămâne câtă vreme miezul Taiseei va fi fierbinte; uneori mai mare, alteori aproape nesimțită. Iar când nu o mai poate suporta nicicum, Glia crapă pământul cutremurându-l și uneori prin spărturi ies la iveală copiii ei cu Tannar, Enta și Hi – lava și cenușa. Frații ei sunt și ei afectați întotdeauna și de fiecare dată cu greu se face din nou liniște pe suprafață.

Comments

comments

Introdu Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>