Nemuritorii – Capitolul 1 – Partea 3

Avem toate răspunsurile, dar numai dacă alegem să nu uităm.

Chiar dacă eram mică, nu am uitat NICIODATĂ mirosul casei noastre…

Nici un subian nu-l uită, Kataii, îi răspunde Karel tot telepatic.

E miezul zilei. Toți curtenii s-au ascuns de arșița blestemată. Nu e rost de muncă în timpul căldurii, nici de plimbare. Karel și Kataii sunt într-o cameră de la etajele subterane, unde stau și slujitorii… și ceilalți prizonieri importanți.

Deși se poate observa că una dintre ele este mai în vârstă, cele două femei arată aproape identic. Este lucrul care te șochează cel mai tare atunci când vezi subiani în grup. Seamănă foarte mult între ei la prima vedere, indiferent că sunt bărbați sau femei. Culoarea părului e oarecum deosebită și numai vocile le sunt cu totul diferite.

        – Ești gata?

Da, răspunde tânăra cu emoție în gând.

Kataii închide ochii pentru a se concentra mai bine. Alți subiani nu au nevoie să facă asta. Alții sunt orbi. Ea este o rară excepție.

A trecut o oră.

Oare sunt prea pitică?

Pentru o femeie nobilă poate, dar pentru o slujnică ai corpul aproape perfect… poate ai exagerat cu mărimea pieptului.

Singurul lucru exagerat la gliana din fața ta e mărimea creierului, Karel.

Și umorul lor l-ai copiat perfect, aud.

Mai am machiajul și sunt gata.

După alte câteva minute nu a mai rămas aproape nimic din subiana Kataii. Nici picioarele lungi, nici mâinile delicate, nici bărbia ascuțită, nici sprâncenele blonde. Culoarea ochilor e singurul lucru pe care nu îl poate schimba un subian la corpul său, dar pentru problema asta există alte soluții.

        Avem toate răspunsurile, dar numai dacă alegem…

– Stânga sau dreapta? întreabă Karel, referindu-se la cei doi gardieni care păzeau ieșirea de la etajul lor.

– Dreapta. Pare mai ușor de impresionat cu noul meu fizic, dacă mă înțelegi, îi răspunde Kataii.

– Fie. Dă-mi un minut.

Un minut mai târziu Karel arată mai tânără cu 40 de ani. Kataii rămâne cu gura căscată pentru o clipă.

        Dacă nu aș fi fost transformată, nu ne-ar fi putut deosebi nimeni, își zice ea.

– Unde crezi că mergi? întreabă gardianul bătrân din stânga întinzând mâna în fața lui Karel.

– Până la bucătărie, răspunde Karel. Auzindu-și vocea tânără, cristalină, un zâmbet îi răsare în colțul gurii.

– Nu râde la mine. Nu știu cum se pot uita unii la voi. Bine că nu sunt obligat să vă privesc în ochi. E trecut de ora de acces.

– Dar slujnica mea e bătrână și are nevoie… îngâimă Karel, inventând o explicație.

– Nu e treaba noastră. Mergi înapoi! se răstește gardianul mai tânăr în timp ce se întinde spre Kataii. Tu vino încoace un pic. Nu te-am mai văzut până acum, grăsuțo.

– Sunt nouă, azi am început, zice Kataii, lăsându-se trasă la pieptul soldatului glian, privind în jos.

Karel a plecat fără să se uite înapoi, dar numai atât de departe cât să asculte fără a fi observată.

– Nu te rușina, uită-te la mine, zice zâmbitor soldatul punându-i mâna sub bărbie.

Ridicând capul, Kataii îl privește drept în ochi. Pe figura soldatului dezgustul, furia și teama se amestecă pentru preț de un moment, până când se aude vocea lui Kataii.

– Îți plac ochii mei negri, nu-i așa?

Dintr-o dată el se simte de parcă abia s-a trezit dintr-un vis urât pe care nu și-l mai amintește. Se scutură încercând să îndepărteze senzația și să-și păstreze postura.

– Nu numai ochii, dar dacă ești nouă înseamnă că nu rămâi la palat peste noapte, zice el forțându-se să revină la gândurile de dinainte.

– Încă nu, dar am recomandări bune, sigur o să primesc o cameră în curând, îi răspunde ea zâmbind cu înțeles. Că tot veni vorba, am zăbovit aici sus mai mult decât trebuia și mă tem că am întârziat acasă. Vrăjitoarele astea m-au ținut de vorbă. Nici nu mai știu pe unde e ieșirea din castel. Mă ajuți să o găsesc?

– Nu prea am voie să-mi părăsesc postul, zice el, cu o mână în șold și una pe după cap.

– Ah, mă gândeam că poate știi o cale mai ferită, zice Kataii chicotind. Dar sigur găsesc pe altcineva să mă ajute.

Își pune gluga pe cap și dă să treacă printre gardieni, dar e prinsă de mână și trasă înapoi. Se trezește din nou față în față cu tânărul glian.

Ochii mei sunt negri, îi transmite ea telepatic, temându-se că efectul primei siguripsiri* s-a dus deja.

– Nu-mi dau seama de ce ești așa mândră… mai toate glianele au ochii negri… În fine… știu un drum spre ieșire, mai puțin umblat. Dacă e ceva, sunt la budă, zice el întorcându-se spre celălalt soldat, rânjind.

Kataii îl ia de braț și se lasă condusă.

După o oră.

        – Gata, am scăpat. A fost mai ușor decât mă așteptam.

Unde e soldatul?

I-am spus că îi e somn după ce mi-a arătat drumul spre ieșire, transmite Kataii, râzând înfundat. Doarme pe scări ca un bebeluș în coșuleț.

Te-ai descurcat de minune, draga mea.

        – Mulțumesc.

        – Am simțit de la început că tu vei fi salvarea noastră, îi spune Karel, iar în gândul ei se simt în același timp tristețea și fericirea.

Ei, nu e nevoie să fim dramatice, Karel.

        – Se poate ca măcar de data asta să nu vorbești în glumă, draga mea?

Absolut, Karel, voi veni după voi imediat ce ajung acasă. Nu-ți mai face grij. Trebuie să fi rămas subiani destui pentru o mică armată măcar și sunt sigură că…

NU, o întrerupse Karel… nu salvarea MEA, ci a noastră, a subianilor. Știi bine că pentru cei de aici nu mai există scăpare… eu nu te voi auzi în fruntea alor noștri. Dar mai devreme, când te-ai transformat, ți-am simțit viitorul. Sângele tău va îndepărta haosul. E de ajuns pentru mine să știu asta.

Karel…

Nu fi tristă! De când am venit cu tine aici AM ȘTIUT care-mi era rostul și care-mi va fi soarta. Sunt mulțumită de mine și mândră de tine!

Ai fost de folos, spune Kataii, și durerea aproape că îi ia respirația.

Karel păstrează liniștea de câteva momente, iar Kataii înțelege că nu mai poate vorbi.

        – Dacă mai are vreo importanță, știu de mult adevărul. Îți mulțumesc pentru tot… mamă! transmite cu ochii în lacrimi.

Peste câțiva pași era prea departe ca să mai poată auzi sau comunica vreun gând.

 

        Avem toate răspunsurile…

        – Întrebarea este… unde sunt? Credeam că Marele Zid înconjoară castelul,gândește Kataii, nedumerită de priveliștea din fața ei.

E noapte. O noapte tipică, destul de luminoasă și senină, așa că poate să vadă foarte bine până departe, în dreapta și în stânga. Copaci înalți. Asta e tot ce vede. Copac lângă copac. Intră în pădurea deasă și merge o vreme, ca să fie sigură că e destul de departe și nimeni nu o poate observa. Pădurea e deasă și întunecată.

Nu a văzut niciodată înainte ce este în afara castelului, acesta având în jurul lui multe ziduri înalte. Numai nobilii au voie să meargă la etajele de sus și numai soldații în turnuri. O prizonieră ca ea poate merge cel mult la suprafață, pe pământ.

        – Trebuie să mă dumiresc. O să… o să mă cațăr! zice ea cu voce tare, ca să prindă curaj.

Nu s-a mai cățărat niciodată într-un copac. Copiilor subiani nu prea li se permit astfel de distracții, datorită firii lor bolnăvicioase. Sigur, nu toți sunt slabi și firavi, dar adulții subiani s-au obișnuit să fie un pic prea protectivi și să prefere jocuri ale minții. Zeii nu i-au dăruit cu pântece prea roditoare pe cei din rasa lor.

Cu toate astea, Kataii îndrăznea să își testeze rezitența fizică, mereu pe furiș. Când era mică, mică sărea în pat. A căzut de câteva ori destul de rău, dar Karel nu putea să-i vadă vânătăile, iar ea a învățat să-și ascundă bine durerea. Când s-a făcut mai mare a asistat la luptele și dansurile de la castel. Ambele au fascinat-o și a încercat să copieze mișcările, unele excepțional de grele. La un moment dat chiar s-a împrietenit cu o prințesă care o invita la lecțiile ei de dans acrobatic.

Speră ca acum să îi fie de ajutor tot ce știe. Copacii au coaja destul de netedă, iar crengile lor încep sus, la o înălțime de două, poate de trei ori cât a ei.

Cu chiu, cu vai, după ce cade de două ori, ajunge la crengi. De aici până în vârf e floare la ureche. Coroana copacului e foarte bogată, iar crengile nu mai sunt deloc alunecoase. De multe ori aude și chiar simte în jurul ei niște insecte mari. Simpatia înnăscută pe care o are pentru micile viețuitoare o face să zâmbească. La castel erau exterminate și nu se putea juca niciodată în voie cu ele.

Acum că urcarea a devenit mai ușoară și se simte mai în siguranță, oboseala își spune cuvântul și simte cum își pierde forța. Deși e la o înălțime destul de mare, nu se simte vânt și nici prea frig nu îi e, așa că alege un loc de unde răsar mai multe crengi țepene pe care să se odihească o vreme. Somnul e surprinzător de odihnitor chiar dacă tresare din când în când aducându-și aminte unde e.

Când se trezește de tot simțul timpului îi spune că au trecut vreo șapte-opt ore de când a plecat de la castel. S-ar putea să ajungă sus chiar la fix.

Pe măsură ce se apropie de vârful copacului începe să simtă un miros îmbătător, care îi bucură sufletul. Îi dau lacrimile.

– Cum se poate? NU sunt acasă ÎNCĂ.

E sus de tot, în vârf. Prima dată o vede pe Eri’Zaria, care strălucește puternic. Când se uită înspre vest o vede și pe Ore’Zaria, dar și multe alte luminițe roșcate. În oraș și pe lângă el ianii căutau ceva cu disperare, însoțiți de torțe: pe ea.

– Sunteți așa siguri că nu vă pot vedea… zice Kataii cu voce tare, zâmbind, și în același moment în care îi răsare zâmbetul pe față, în spatele ei apar primele semne că se face ziuă.

Auzise de multe ori că răsăritul e plin de frumusețe, așa că se întoarce să-l privească pentru prima dată.

E momentul acela în care întunericul se predă luminii făcând totul neclar.

Pădurea se întinde peste tot în jurul ei, iar dincolo de pădure, înconjurând cu totul orașul, sunt munți înalți, colțuroși, înzăpeziți înspre vârfuri și atrăgând ca niște magneți puținii nori din zonă.

Cerul se transformă în fața ei, norii parcă iau foc, apoi din spatele munților apar raze albe de lumină intensă care o fac să închidă ochii. Când îi deschide primul instinct este să se dea în spate, dar nu poate decât să strângă înfrigurată crengile de care se ține. Vârfurile copacilor sunt acoperite de flori albe care, pe măsură ce soarele iese de după munți și le atinge cu razele lui, se aprind ca niște mici focuri. Mai întâi una câte una, apoi zece câte zece, apoi copac după copac, până ce Kataii se descoperă în mijlocul unei mări de petale strălucitoare și mirosuri suave.

Ar vrea să se arunce în ele ca într-o baie, goală cu adevărat, dezbrăcată de toate chipurile pe care le-a luat sau le va lua vreodată, de tot ce știe sau va învăța, de cuvinte și de gânduri, de trecutul neclar și de viitorul apăsător pe care-l simte fără să aibă vreo putere specială. Ar vrea să se arunce în ele… ca în brațele mamei… care, toate simțurile îi spun, nu mai e.

 

 

* Siguripsire = vrajă care modifică percepția cuiva și îl face să fie sigur că vede ceva, altfel decât e. De exemplu îl face să vadă ceva negru când acel ceva e alb. (Definiția reală din DEX.)

Comments

comments

Introdu Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>