Nemuritorii – Capitolul 1 – Partea 1

        Suntem nemuritori atâta timp cât nu uităm cine suntem. Tu cine ești?

        - Eu? Eu sunt Zi. Încă un tânăr plecat în Călătorie. Doar atât, își spune cu voce tare, uitându-se în oglinda mică si zgâriată de pe perete. Exersează doar, în caz că va întâlni curioși pe drum.

        Își mai aranjează o dată baticul pe față. Ochii negri ii sunt umbriti de arcade proeminente, acoperite de sprâncene tot negre. La fel ca ai mamei sale naturale, i s-a spus. O să pară un pic ciudat că umblă așa îmbrobodit pe o vreme așa călduroasă, de aceea trebuie să se îndepărteze de oraș… de toate orașele.

        Ia în mână sacul. Încă e prea greu, deși a împachetat numai lucruri necesare. Scoate din el încălțările groase și cufărul și le compară greutățile. Nu contează, trebuie să ia cufărul așa că aruncă încălțările pe podea.

        - Zi, nu dormi? se aude o voce de cealaltă parte a ușii.

        Zi încearcă să nu scoată nici un sunet. Știe că iana o să plece imediat ce i se confirmă că doarme. Doar e una din acele puține nopți în care este liberă să facă ce vrea pentru că toți sunt plecați. Toți sunt plecați la balul dat în cinstea doctorului. Toți, mai puțin Zi. S-a nimerit ca balul să pice chiar în perioada în care nu are voie să își părăsească încăperea. Nu a înțeles niciodată pe deplin de ce, de două ori pe an, trebuie să rămînă în camera aia cu ferestre acoperite. Doar doctorul și fiul său vin în vizită atunci, aproape zilnic.

        Nici nu mai contează, își spune în gând. E ultima seară petrecută în camera asta sufocantă. Și fără să se mai uite înapoi, deschide geamul și oblonul din lemn și, cu oarece ușurință, coboară folosindu-se de spațiile dintre cărămizi. Peretele din spate al casei nu i s-a părut la fel de important Zaliei, mama sa vitregă, așa că nu s-a grăbit să îl tencuiască.

        Ce păcat că dintre toate serile asta e singura în care pot să fug! As fi vrut ca măcar cu frații mei să pot vorbi înainte să plec. Să știe că împotriva lor nu am nimic… să știe că îmi va fi dor… Și cu… Nu. Nu trebuie să mă mai gândesc la ce las în urmă. Trebuie să mă concentrez doar asupra drumului. Mai sunt puține ore de întuneric. Trebuie să mă îndepărtez de oraș înainte să se lumineze.

        Ca de obicei, orașul este liniștit la această oră. Nici măcar cerșetorii și bețivii nu mai umblă pe străzi; s-au strâns cu toții pe lângă casa doctorului, în speranța că vor primi ceva de pomană, fie și doar resturile festinului.

        Cristalele Iarko sunt din ce în ce mai răspândite în ultima vreme, de parcă ianii au început să aibă frică de întuneric sau de ceva ce s-ar putea ascunde la adăpostul lui. Aceste cristale, descoperite din întâmplare în munții zmeilor, luminează destul de bine noaptea dacă ziua stau în soare. În ciuda lor, stelele strălucesc puternic în noaptea asta, mai ales Eri’Zaria și Ore’Zaria, cele mai mari de pe cer. Rareori se văd amândouă odata atât de bine și sunt chiar nopți în care nu se vede niciuna dintre ele.

        Eri’Zaria, steaua din est, are o lumină albastră, rece. Poveștile glianilor întorși din Călătorie spun că Eri’Zaria nu este o stea adevarată, ci este vârful de cristal al celui mai înalt munte de pe Raafme Gli’Eri, continentul din est, un cristal care le dă ianilor de acolo puteri magice de toate felurile, prin care pot zbura și pot deveni invizibili.

        Legendele gliane cu privire la Ore’Zaria sunt mai înfricoșătoare, cel puțin după părerea lui Zi. Această stea este aproape roșie și uneori pare mai mare decât în nopțile obișnuite. Se spune că nici aceasta nu este o stea adevărata, ci chiar un foc aprins de un zmeu pe cel mai înalt vârf din Mairan Taiuri, țara în care Zi se află acum și din care încearcă să plece. Focul, se zice, a fost aprins de zmeu pentru a le aminti ianilor cine este stăpân peste acei munți și cât de puternic este el, iar în el ard chiar cei care îndrăznesc să îi calce pământurile înghețate.

        Adevărate sau nu, glianilor le este frică de legendele astea. Rareori se mai aventurează cineva pe cărările vechi, acoperite de ierburi sau de zăpadă, ale celor trei masive muntoase. Nici că și-ar fi dorit mai mult. Dacă vrea să scape de glianii care-i vor fi cu siguranță trimiși pe urme, trebuie să plece în vest. Și nu pe drumurile comerciale care ocolesc munții, ci drept printre munți.

        E o nebunie, dar tocmai din acest motiv nu mă vor căuta într-acolo, nu de la început. Voi avea nevoie de ajutor însă. Trebuie să îl găsesc pe bătrân.

        - Ore’Zaria, te aleg drept călăuză… șoptește Zi, parcă sperând ca steaua să audă și să rămână aprinsă nopți la rând, în semn de aprobare.

        Odata ajuns la zidul care înconjoară orașul, iese printr-o gaură mare din el. După atâția ani de pace ianii nu se mai îngrijesc de starea zidului. Nu vor să piardă timp cu ceva ce a devenit inutil… că doar nu suntem nemuritori, spun ei.

        Suntem nemuritori atâta timp cât nu uităm cine suntem. Tu…

        - Ar trebui să am grijă pe ce calc! își spune cu voce tare, întrerupându-și gândurile în timp ce sare în dreapta.

        A auzit sunetul micilor insecte chiar înainte de a călca pe cuibul lor. Merge pe jos de multe ore. Începe deja să se lumineze, astfel că poate vedea în oarecare măsură cuibul înălțat în mijlocul cărării închipuite pe care o urmează.

        - Cetatea voastră nu are nici un zid spart, spune Zi zâmbind pe sub batic. Fiecare zi tre’ să fie o nouă aventură pentru o furnică. Am auzit că sunteți luptători puternici… că puteti omorî fără să fiți văzute, zice, apropiindu-se ca să vadă mai bine micile vietăți, dar imediat sare înapoi scuturându-se de cele care începuseră deja să se cațere pe ghete. Nu vreau să aflu pe pielea mea dacă e adevărat. N-ar trebui să mă opresc încă. Mai am câteva ore de răcoare. Tre’ să găsesc un copac înalt în care să mă odihnesc.

            Pădurea prin care merge este cam rară, dar pare să se îndesească pe măsură ce înaintează. Razele lui Seris încep a se strecura printre funzele copacilor, care încă mai sunt colorate în verde crud. Este sfârșitul sezonului Haiensi, un fel de primăvară din această parte a planetei Taise. Totul în jur este colorat și zgomotos, de parcă toate ființele, plante și animale la un loc, încearcă să profite de întuneric pentru a se odihni liniștite, de răcoare pentru a se face văzute și de pace pentru a se face auzite. Până la urmă, au ocazia de a se exprima în acest fel doar o dată la doi ani.

 

        Au trecut trei sau patru ore de la incidentul cu furnicile și începe să fie prea cald în locurile în care copacii nu fac multă umbră și oboseala se face simțită și apa e pe sfârșite. Chiar în momentul în care Zi se gândește la aceste lucruri, vede în față ceva despre care până atunci doar auzise: Teeifanor, marele copac. Aleargă până la el. Din cauza mărimii, pare mai aproape decât este de fapt. Se spune că în acești copaci trăiesc vrăjitorii, hoții, asasinii și toti ceilalți nelegiuiți izgoniți din așezări și din acest motiv au fost tăiați de pe lângă orașe.

        Copacul este într-adevăr uriaș, cu rădăcini ondulate în afara pământului, ca niște străzi, care formeaza spre baza lui adevărate adăposturi, în care, la prima vedere, încap cu ușurință trei iani. Coaja lui este foarte noduroasă, cu multe adâncituri, ceea ce îl face ușor de cățărat, dar până la primele ramuri de care s-ar putea agăța pare să fie o distanță destul de mare.

        După ce se asigură că sacul îi este prins bine de spate, Zi începe să urce pe trunchi. I-a plăcut dintotdeauna să se cațere, pe orice, poate și pentru că îi venea ușor să facă asta. Reușea mereu să ajungă în locuri unde copiii gliani printre care a crescut nici nu aveau curaj a gândi să urce.

        Până la urmă distanța nu era așa mare cum credea. Odata ce a ajuns la prima creangă, a putut observa cum, de o parte și de alta a ramurilor mari, ramurile mici se îndreaptă unele spre altele și se așează sub formă de cuiburi. Unele dintre ele erau pline cu apă. În trunchi erau scorburi, ici și colo, de obicei mici, din care se auzeau piuituri uneori. A observat că atât cuiburile cât și scorburile erau fie curate, verzi și frumos mirositoare, fie pline de uscături și răspândind un miros înnecăcios, de parcă ar fi fost bolnave.

        Următoarea scorbură mare și curată e a mea! O să-mi prindă bine sa dorm un pic. Mai am cel puțin o zi întreagă de mers până la râu, din ce mi-a zis bătrânul.

        Mai urcă un metru și, în dreptul unei ramuri mari, găsește o scorbură și lată și adâncă și curată, cu intrarea orientată spre est. Pe podeaua ei e o grămadă mare de un fel de paie și fibre moi, ca mătasea de porumb. Încăperea este atît de curată și luminată încât micile flori albe, care par a răsări pe toată suprafața curată a copacului pe măsură ce Seris devine mai puternic, cresc chiar și înăuntrul ei, dându-i un miros îmbietor.

        E perfectă… de parcă acest copac ar sti de ce am nevoie! O să dorm aici până trece toropeala, gândește Zi și merge lângă peretele din stânga, unde pune jos sacul, după care se întinde cu grijă pe podeaua moale. Abia așteaptă să-și dea jos ghetele, după un drum atât de lung.

        Ar trebui să-mi dau jos și hainele, tre’ să fie uscate când pornesc din nou la drum. Fibrele astea par a fi destul de moi să stau pe ele în pielea goală. Și cu asta în gând, Zi își pune toate hainele lângă sac și, cu grijă ca nu cumva să se fi înșelat și să se zgârie în ceva, se așează pe spate.

        Abia dacă apucă să se bucure câteva minute de confortul locuinței temporare și din afară se aud sute, poate mii, de glasuri stridente. Păsări. Zi întredeschide leneș un ochi pentru a privi afară și priveliștea îi ia respirația pentru un moment. Copacul se umplea de păsări, mari și agitate. Se ridică repede și merge lângă perete să își ia hainele, dar abia ce ajunge lângă ele când o pasăre, ce părea și mai mare decât cele pe care le vazuse în fugă la început, se oprește în fața scorburii, cu spatele la intrare și scoate un țipăt înfricoșător. Înlemnește atunci cand vede pasărea întorcându-se, iar când aceasta intră în scorbură, nu mai e în stare decât să se lipească de perete și să închidă ochii. Simte cum toată pielea i se zbârlește mai rău ca niciodata și i se face frig. Se gândește că e ciudat să i se facă frig în miezul zilei, dar dă vina pe frică.

        De ce nu îmi face nimic? Sau poate deja m-a omorât, atât de repede încât nu am simțit nimic?

        Deschide ochii și încă o dată i se taie răsuflarea.

        De câteva minute privește cum pasărea i se mișcă prin față, curățând podeaua de frunze rupte și alte lucruri aduse de vânt în absența ei. În alte circumstanțe s-ar simți o persoană norocoasă, păsările Sagra fiind văzute foarte rar prin părțile locuite de iani. Acum însă, de fiecare dată când ciocul, ascuțit și de un portocaliu intens, îi trece prin față, parcă mai rupe o petală din floarea norocului: mă omoară, nu ma omoară?

        A văzut de câteva ori astfel de păsări zburând desupra orașului în zilele cele mai secetoase, în căutare de hrană. O bătrână i-a spus că înainte veneau mai des, dar ianii le-au speriat cu capcanele lor; le prindeau ca să le ia penele și de cele mai multe ori păsările mureau zbătându-se să scape.

        - Ce e așa special la penele lor? Sunt gri cu vârfurile negre. Înțelegeam dacă ar fi fost colorate… a spus Zi, doar un copil pe atunci.

        - Nici ei nu mai știu! i-a răspuns băbuța, amuzată și tristă în acelasi timp. Au credința că penele din creasta Sagrei le aduc noroc. Ma întreb, când or să omoare ultima Sagră… or să creadă că li s-a terminat norocul?

        Aducându-și aminte de discuția cu bătrâna, Zi gândește: Oare dacă îi trag o pană din creastă o să am norocul să scap de aici cu viață? și gândul ăsta îi smulge un râset înfundat, care face pasărea să-și îndrepte privirea pătrunzătoare fix în locul în care stă. Își ține respirația. Pasărea își vede din nou de ale ei, de parcă ar fi singură în scorbură; aruncă afară frunze și câte o mică vietate nenorocoasă și pantalonii lui Zi… și cojocul…

        Hainele! Se aruncă lângă locul unde le lăsase și apucă de sac și de ce-i mai pică în mâini. Pasărea ia în cioc o bucată de sac și trage de ea să o arunce.

        - Dă-i drumul, decolorato! strigă Zi cu furie și frică.

        Auzindu-i glasul, pasărea, speriată parcă, începe să tragă și mai violent de sac și îl aruncă afară din scorbură cu tot cu Zi.

        Suntem nemuritori atâta timp cât nu uităm cine suntem.

        Sunt Zi… un tânăr… în Călătorie… a fost primul gând pe care l-a avut.

        I-a picurat ceva pe față? Încearcă să se miște. Simte o durere în tot corpul; nu-și dă seama de unde pornește și unde se termină. Își simte pielea lovită, arsă sau zgâriată? Deschide ochii și pleoapele îl ustură.

        Pasărea!

        Dar pasărea asta nu îl bagă în seamă. O urmărește cu privirea și o vede aterizând în unul dintre cuiburile formate de crengile copacului. Atunci își dă seama că se află și el într-un astfel de cuib, unul din cele pline de frunze uscate și urât mirositoare. Și e aproape noapte!

        Am dormit aici toată ziua?! De-aia mă ustură pleoapele: m-a ars lumina rea a amiezii…

        - Zed’Arhio, lumină blestemată! rostește mai mult șoptit în timp ce încearcă să se ridice în coate. Aaah! Frunzele astea uscate zgârie! Nu-i de mirare că mă ustură tot spatele! spune printre dinți.

        Dintre toate gândurile care îi năvălesc în minte, unul îl face să uite de orice altceva pentru un moment:

        Cufărul! Sacul… pusesem mâna pe el! își spune în timp ce, în ciuda durerii, se mișcă printre frunzele uscate. La doar câțiva centimetri distanță dă de sac, ie și o gheată. Sunt umede, dar întregi. Ar vrea să lovească pomul și toate păsările din el, dar își dă bine seama că nu are timp nici să le înjure. Trebuie să se grabească… și chiar dacă ar lovi ceva acum, probabil ca tot el ar simți o durere mai mare având în vedere starea în care se află.

        Cu chiu, cu vai, se îmbracă în ie și își bagă în piciorul drept singura gheată gasită după care se dă jos din copac.  În timp ce coboară incearcă să vadă partea bună, cum învățase de la fratele mare: a cazut o bucată mare din înălțime, deci nu mai are așa mult de coborât. Îi vine să râdă cand și-i închipuie pe cei doi frați tachinându-l din cauza acestei povești.

        Când ajunge la baza copacului se împiedică de ceva: cealaltă gheată. Se pune pe iarba dintre două mari rădăcini, să o încalțe, dar ceva îi incețoșează privirea… lacrimi…

        Păcat că nu o vor auzi niciodată…

        Într-o ie până la genunchi și o pereche de ghete, sub protecția întunericului și îndrumarea Ore’Zariei, care strălucește și în noaptea asta, Zi își continuă drumul prin pădure.

Comments

comments

Introdu Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>