Nemuritorii – Capitolul 1 – Partea 2

        Suntem stăpâni peste tot ce ne înconjoară câtă vreme nu uităm de ce suntem aici.

        - Ești aici pentru ei, Xarra, nu pentru tine. Ai uitat? Nu-i pasă nimănui ce e sub mască.

        - Știi cum sunt eu, soră, o visătoare! îi răspunde tânăra iană cu părul lung și negru, cu reflexii roșcate.

        - Nu ai voie să visezi între zidurile astea! se răstește Neda, părând să vorbească mai mult pentru ea decât pentru tânăra iană.

        Odată intrate în camera ritualului, fetele mascate, cu părul despletit și îmbrăcate doar în țesături transparente, încep să meargă printre ianii adunați acolo pentru purificare. Aceștia, bărbați și femei, sunt așezați pe jos, pe niște perne mari și moi. Așteaptă de câteva ore. În tot acest timp au mancat, au băut, unii au și fumat și cu toții au privit ianii din jur în căutare de fețe cunoscute sau dimpotrivă.

        Surorile grațioase par aproape imateriale. Arată ca ielele din poveștile călătorilor. Apar și dispar. Le par cu adevărat magice ianilor amețiți de băuturi speciale, fum și muzică. Se apropie de ei, se învârtesc, dansează, îi ating pe față, pe păr și pe umeri, beau din paharele lor, respiră fumul din pipele lor.

        Xarra știe că în curând surorile vor fi la fel de amețite ca și adoratorii lor. Ca de obicei, ea s-a păstrat lucidă. Nu a băut, nu a respirat decât prin vălul de pe față.

        Se strecoară printre ianii care speră să-și spele păcatele prin păcat și printre surorile ei, fecioare goale, sfinte bete.

        Trece pe lângă sora Neda, Prima Soră, cea mai în vârstă dintre toate și cea mai severă. O împinge, ca din greșeală, în brațele unui ian, știind că asta o să o țină ocupată o vreme.

        Ajunge pe un hol. Ia din cui o pelerină neagră și se îndreaptă spre pivnița Castelului.

        - Liniște, în sfârșit, șoptește ea.

        Străbate pivnița până la butoaiele cu băuturi.

        - Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, numără butoaiele, tot în șoaptă, și îl scoate din rând pe al șaptelea. Îl rostogolește și mai spre fundul pivniței și se oprește lângă ceea ce pare a fi o cutie mare cu pereți din lemn plină cu tot felul de butoaie, butoiașe și cutii mai mici. Lumina abia ajunge în colțul ăsta. Nu vede prea bine, dar nici nu are nevoie. Cunoaște fiecare crăpătură a acestui perete din lemn. Îi pipăie cu grijă suprafața până dă de un mâner. Trage cu putere de mâner și partea de jos a cutiei din lemn se deschide ca o ușă. Împinge butoiul prin ea, intră după el și trage ușa la locul ei.

        Nu vede nimic, dar știe că se află într-un tunel.

        A aflat de acest loc în urmă cu două primăveri. Neda o închisese în pivniță ca să o pedepsească. A vrut să se răzbune și să strice ceva. A încercat atunci să desfacă dopurile butoaielor cu băuturi, dar nu a reușit. Nu avea destulă forță. A rupt câteva cutii mici din lemn, dar s-a gândit că sora cea rea nici nu o să le observe. Dacă tot ce era în cutia cea mare s-ar fi răsturnat… A început să dea cu picioarele în pereții ei din lemn. A observat imediat că într-o anumită zonă, sunetul era altul. A pipăit și atunci ca acum, cu grijă, și a tras de mâner cu putere atunci când l-a găsit. Următoarea dată când a fost pedepsită a luat cu ea, pe furiș, ceva de luminat și cărți. Nu avea voie să citească în Castel. Găsise modul perfect de a se răzbuna pe Neda de fiecare dată când o încuia în pivniță: se bucura de fiecare clipă de singurătate, în tunelul ei secret, citind.

        Mult timp nici nu a fost curioasă ce se află în adâncul tunelului. Într-o zi a terminat de citit și ultima carte pe care reușise să o strecoare în tunel. De când a descoperit locul secret, Xarra a început să măsoare timpul petrecut acolo în pagini citite. Neda se întorcea să o scoată cam dupa o sută douăzeci și trei – o sută douăzeci și șapte de pagini. În ziua aceea citise doar cincizeci și una și pentru prima dată s-a gândit să cerceteze locul acela.

        A descoperit în timp că era un tunel foarte lung, conectat cu altele la fel de lungi. Unul dintre aceste drumuri săpate în munte ducea la o peșteră mare prin care curgea un izvor termal. Nici o urmă de ian nu se putea simți în aceste locuri.

        A aflat apoi legenda galeriilor subterane de la niște bărbați din orașul de lângă Castel. Ianii asta cred: că e doar o legendă, ce spune că există un tunel care străbate munții din nord ai Noemdenorului.

        Deși surorile nu au voie să petreacă timp în oraș și mai ales cu ianii de rând, ea și-a făcut o prietenă.

        O prietenă care mi-a schimbat viața. Îți mulțumesc, Sahaia! gândi ea în timp ce se uita pe harta desenată pe o bucată mare de piele subțire.

        Suntem stăpâni peste tot ce ne înconjoară câtă vreme nu uităm…

        - Sper că nu am uitat nimic, pentru că nu am de gând să mă mai întorc în Castel. Nu-i așa, Sini? întreabă Xarra voioasă, dar nici un răspuns nu se aude. Sini!? strigă ea, nu prea tare însă, de parcă ar putea să o audă cineva.

        Dintr-o dată ceva se lovește de felinar. Se uită la picioarele ei și îl vede pe Sini sărind de pe un picior pe altul cu ceva în cioc.

        - De-aia nu scoți nici un ciripit? Ar trebui să te țin într-o colivie. Într-o zi o să zbori prea departe și o să te pierd și o să plâng, să știi. Ar fi fost atât de ușor să uit cine sunt, dar tu nu m-ai lăsat niciodată. Nu știu ce m-aș face fără tine!

        Xarra stă pe vine, cu privirea înspre mica pasăre și cu mâna întinsă spre el. Sini își lasă prada pe pământ, face câțiva pași până la mâna ei și cu o parte a capului se freacă de palma fetei. Se simte ca o mângâiere.

        Sini este tot ce mai are Xarra de când era copilă. Poate îl are chiar de la părinții ei. Nu știe. Primul lucru pe care și-l aduce aminte este o mângâiere pe obraz… mângâierea lui Sini. Și apoi un băiat brunet, vesel, întrebând-o dacă îi este sete. Nu își mai amintește nimic dinainte de asta.

        - Trebuie să plecăm la drum, zice ea uitându-se împrejur la toate lucrurile pe care le adusese acolo de când descoperise peștera. Cred că am adunat un pic mai mult decât pot căra.

        Râde.

        Bagă într-un sac mare din piele tot ce încape, mai ales mâncare, apă și tot felul de leacuri. La brâu are legați săculeți, unii cu ierburi rare, unii cu bobi și unii cu pietre. Și harta. Poartă pe cap o podoabă cu pietre albastre de jad. E preferata ei. E îmbrăcată într-o rochie cenușie, lungă până sub genunchi și are în picioare cizme înalte până la rochie, îmblanite, maro. O pelerină neagră o acopera din cap până în picioare.

        - O să fie un drum lung, întunecat și friguros. Ar fi bine să stai sub gluga mea, micul meu prieten, zice ea și trage de glugă într-o parte.

        Sini zboară, intră în glugă și se așează pe umărul ei.

        - Știi ce regret? Că nu mi-am luat la revedere de la Domnul meu. E un ian bun. Cel puțin cu mine a fost. Dar știi ce? Eu cred că el știa. Știa că vreau să plec. Mereu îmi spunea că eu sunt altfel decât alte surori, că eu am ceva de făcut. Știi că eu eram singura pe care o închideau în pivniță?

        Suntem stăpâni peste tot ce ne înconjoară…

        - Suntem înconjurați de stâncă, Sini. Și aș zice că suntem stăpâni peste ea, de vreme ce numai noi mai știm de existența ei, dar ceva îmi spune că ea ne stăpânește pe noi. Zău că parcă simt prezența Gliei.

        Sini ciripește.

        - Dar sigur că știu cine este Glia! Chiar dacă eram mică, nu am uitat tot ce mi-a povestit Zekkea.

        De sub glugă se aude încă un ciripit, provocator.

        - Din ce îmi amintesc, o legendă veche spune că Glia este una dintre primele zeițe care au prins esență din Forțele Creatoare, Natura și Hazard. Eh… îți place cum am zis? întreabă Xarra mândră. Continentul nostru, Glidezun, și-a luat numele de la ea, pentru că ea era considerată zeița protectoare a glianilor. Așa ceva… Acum că am descoperit aceste tuneluri și că văd cum aproape toți glianii cred că existența lor e doar un mit, mă întreb dacă nu cumva ne înșelăm și în privința zeilor. Nu mai crede nimeni în ei… Dar dacă sunt adevărați, cum îi putem redescoperi?

        - Gliaaaaaaaaa! strigă Xarra cât de tare poate. M-am plictisit în tunelul ăsta! Dă-mi un semn dacă exiști cu adevărat! …o fi veche rău harta asta? Până acum totul a mers bine.

        - Cât timp o fi trecut? Îmi e somn, Sini, dar îmi e frică. Ție nu-ți e frică?

        Pasărea ciripește cu un ton de aprobare.

        - O să mă pun totuși un pic jos că m-a cocoșat sacul ăsta de tot. Dacă adorm mă trezești tu, da?

        - Sini, fă liniște, te rog! zice Xarra iritată, cu ochii închiși. Trebuia să ne culcăm mai la umbră, e al naibii de cald aici! și imediat după ce rostește aceste cuvinte sare ca arsă. Sini, de ce nu m-ai trezit? De unde vine căldura asta? Visam că suntem pe plajă, Sini, strigă ea în timp ce ridică uriașul sac și, din instinct, fuge departe de căldură. Pe hartă arată că ăsta este drumul! Și totuși… vino repede, Sini! Căldura parcă se întețește. Nu e de bine.

        În timp ce încearcă să se îndepărteze de căldură își dă seama că tunelul începe și să se lumineze cumva. Se uită în spate și se îngrozește.

        - Sini, repede, în dreapta! Era o gură de tunel la un nivel mai ridicat decât celelalte. Sigur era! Trebuie să o găsim.

        Xarra aleargă cât de repede poate, cu sacul în spate. Sini se ține după ea cu greutate, aerul devenind din ce în ce mai greu… și mai greu de respirat. Cu toate eforturile lor, lumina pare să se apropie din ce în ce mai rapid. Înclinarea tunelului îi înlesnește alunecarea.

        - Mai repede! strigă Xarra. Sini e în urma ei, cam departe, și zboară în zig-zag.

        Când lumina parcă se află la un pas de ea, Xarra ajunge la gura de tunel de care își amintise. Își dă seama că nu are putere să arunce sacul, așa că se cațără mai întâi ea, după care, de sforile cu care e legat, îl trage după ea. Când îl trântește pe podeaua tunelului, vede că sacul are fundul ars și niște haine de vară au început să iasă prin el. Lava, pentru că acum vede că lavă curge în tunel, a atins sacul chiar înainte să-l ridice. Nu asta contează acum, insă.

        - Sini! Mai ai un pic! Haide, vino spre mine… vino spre vocea mea!

        Sini încearcă să se țină la înălțime, dar zboară din ce în ce mai greu… Ajunge la gura tunelului, scoate un ciripit și… spre groaza Xarrei, începe să cadă.

        - Te-am prins! strigă gliana cu ochii înlăcrimați de fericire. Când le spuneam surorilor că pălăriile sunt foarte folositoare, ele îmi spuneau că nu-i adevărat și că sunt eu fudulă. Ar fi trebuit să fie martore la asta, nu? întreabă Xarra, dar nu primește nici un răspuns. Sini? Trebuie să plecăm de aici, trebuie să respiri aer mai curat… sau măcar mai rece!

        Ia cu o mână sacul, de partea ruptă, și îl târăște după ea, în timp ce în cealaltă mână ține corpul slăbit al lui Sini. Căldura se simte din ce în ce mai puțin pe măsură ce se îndepărtează de râul subteran de lavă. Asta înseamnă că măcar nu va da peste altul în față… nu în curând.

        Din palma ei se aude un ciripit slab.

        - Dragul meu! Te-aș strânge la piept dacă nu ți-ar face mai mult rău! Sunt așa bucuroasă! De data asta, tu odihnește-te, iar eu te voi trezi când va fi vremea să plecăm din nou la drum. Trebuie să cos sacul…

        - Glia, dragă, dacă ăsta a fost semnul tău, te cred că exiști! Dar acum am altă nelămurire: de ce ești numită protectoare, dacă arunci lavă în calea supușilor tăi?

Comments

comments

Introdu Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>